SCURTA ISTORIE A SCUFUNDARII
Drapelul Scuba Diving
900 î.Hr.
O friza asiriana reprezinta câtiva scufundatori, probabil soldati, care respirau prin niste burdufuri din piele în timp ce înotau sub apa. Este cea mai veche marturie a folosirii unui dispozitiv de respirat sub apa.
sec.V î.Hr.
Scyllos din Sion si fiica sa Cyana se scufunda pentru a taia ancorele navelor regelui Persiei, Xerxes.
415 î.Hr.
Scufundatorii greci ataca sub apa si distrug barajele submarine la Siracuza.
sec.IV î.Hr.
Scrierile lui Aristotel: Istoria animalelor, Oppian Haleuticele, Eschil Rugatoarele si Pliniu: Istoria naturala - cuprind referiri la viata si munca pescuitorilor de bureti de mare. În opinia acestora "...ei sunt cei care au patruns pentru întâia oara în chip sistematic în elementul neprimitor al apei".
332 î.Hr.
Aristotel descrie în lucrarea Problemata cum Alexandru cel Mare se scufunda într-un butoi cu geam numit "Colympha" pentru a vedea munca scufundatorilor trimisi de el sa ridice obstacolele aflate sub apa în timpul asediului portului fenician Tyre aflat pe coasta Marii Mediterane,în Libanul de astazi..
sec.III î.Hr.
Matematicianul grec Arhimede (287-212 î.Hr.) enunta principiul flotabilitatii corpurilor solide în lucrarea Despre corpurile plutitoare.
1250
Roger Bacon descrie în lucrarea Opus Major niste rezervoare de aer destinate scufundatorilor.
1430
Manuscrise aflate în Biblioteca Nationala din München arata un scufundator care recupereaza bunuri de la o epava si care este echipat cu un costum si o casca din piele prelungita cu un tub pâna la suprafata apei si ale carui extremitati deschise sunt sustinute de doua flotoare.
1500
Leonardo da Vinci concepe unul din primele aparate autonome de respirat sub apa ale carui schite apar în lucrarea Codex Atlanticus. Aparatul lui da Vinci combina în acelasi sistem atât alimentarea cu aer cât si controlul flotabilitatii însa nu exista dovezi ca ar fi reusit vreodata sa puna în practica acest aparat.
1511
Se reediteazã lucrarea lui Vegetius De Re Militari în care sunt prezentate câteva gravuri ale unor mijloace de respirat sub apã. Într-una, un scufundãtor îmbrãcat cu un vesmânt strâmt, respirã într-un burduf plin cu aer, iar în alta un alt scufundãtor are capul acoperit în întregime cu o glugã fixatã ermetic sub brate. În partea superioarã gluga comunicã cu suprafata, iar extremitatea pluteste sustinutã de o basicã umflatã cu aer.
1535
Gugliemo de Lorena, folosindu-se de un clopot de scufundare exploreaza epavele galerelor romane scufundate în lacul Nemi.
1538
La una din primele scufundari ce au avut loc cu un clopot de scufundare, în râul Tejo din Spania, a asistat însusi împaratul Carol Quintul. În secolul al XVII-lea apar si alte clopote de scufundare cum ar fi cel al lui Spalding, Trieval, si Sturmius
1628
Diego de Ufano descrie amanuntit un aparat similar în lucrarea Artilerici.
1650
Van Guericke creaza prima pompa pneumatica ce comprima aerul.
1667
Fizicianul si chimistul englez Robert Boyle (1628-1691) descopera pentru prima oara simptomele bolii de decompresie. Dupa decompresia unui sarpe, Boyle observa formarea de bule de aer în ochii sarpelui. Robert Boyle, cunoscut mai ales prin lucrarile sale despre gaze, descopera efectele pe care le are presiunea asupra diferitelor volume de gaze si enunta în anul 1670 legea compresibilitatii gazelor. De asemenea, Boyle este cel care a descoperit ca aerul are greutate. În toate experimentele sale cu gaze, Boyle s-a folosit de pompa pneumatica a lui Van Guericke.
1676
Edme Mariotte (1620-1684), fizician francez, completeaza legea lui Boyle adaugând enuntului "la temperatura constanta", legea devenind Boyle-Mariotte.
1680
Fizicianul italian Giovanni Borelli descrie în lucrarea De motu animalium un dispozitiv inventat chiar de el care este considerat a fi stramosul aparatului autonom. Scafandrul tine capul într-un vas din metal prevazut cu o ferestruica iar aerul expirat, înainte de a se reîntoarce în vas, era împrospatat trecând printr-un tub lung din arama umplut cu apa. Din când în când pentru a nu respira prea mult în vas, scafandrul se ridica la suprafata, deschidea doua robinete si suflând elimina aerul viciat printr-un robinet lasând sa intre aer curat prin celalalt. Apoi închidea robinetele si cobora din nou pe fundul apei. Aceste miscari ale scafandrului erau usurate datorita lestului pe care-l purta precum si datorita unui element al aparatului ce semana cu o seringa umpluta cu aer si etanse cu ajutorul careia scafandrul modifica volumul, obtinând astfel flotabilitate pozitiva sau negativa. În plus, scafandrul putea sa-si puna niste înotatoare asemanatoare labelor de broasca.
1690
Sir Edmund Halley, descoperitorul cometei care-i poarta numele, perfectioneaza clopotul de scufundare prevazând împrospatarea aerului în clopot cu ajutorul proviziilor de aer coborâte sub apa într-un butoi lestat. Cu acest clopot Halley se scufunda pâna la adâncimea de 18 m, timp de 1,5 ore
1691
Denis Papin propune trimiterea aerului comprimat în clopotul de scufundare cu ajutorul unei pompe de la suprafata, printr-un tub prevazut cu supape.
1714
Valentini descrie în lucrarea Musei Musearum un scafandru înzestrat cu o boneta din pânza ceruita si cu o masca. În vârful acestei bonete prevazuta în partea de jos cu o pânza din bumbac mai groasa ce se strângea etans în jurul gâtului, era prinsa o trompa lunga din piele cu ajutorul careia scafandrul se scufunda în locuri adânci si ramânea sub apa timp îndelungat.
1715
John Lethbridge coboara cu ajutorul unei carcase etanse la adâncimea de 16...18 m timp de 20 minute, într-o misiune de salvare
1754
Richard Pocoke descrie un costum de scafandru cu casca ce era alimentat de o pompa de aer.
1762
Un alt englez, John Smeaton realizeaza un cilindru suflant antrenat de o roata hidraulica. Apoi, în anul 1779 Smeaton creaza chesoanul de scufundare cu ajutorul caruia au fost reparate fundatiile picioarelor podului de la Hewhorn, Anglia.
1771
Parizianul Freminet inventeaza "masina hidrostatergatica". Aparatul era alcatuit dintr-o rezerva de aer, o casca cu ferestruica si o îmbracaminte din piele etanse si solida. O armatura metalica articulata asigura rezistenta la presiunea apei lasând în acelasi timp scafandrului mai multa libertate a miscarilor. Aparatul lui Freminet permitea circulatia continua a aerului, iar respiratia se efectua prin intermediul unor foale pe care le purta scafandrul si care erau puse în miscare de un resort. Cu acest aparat Freminet a stat timp de mai mult de o ora la adâncimea de 15 metri pe fundul fluviului Sena.
1775
Abatele La Chapelle scrie Traité du scafandre în care apare mentionat pentru prima datã termenul scafandru.
1776
Aplicând inventia lui Smeaton, John Wilkinson realizeaza prima suflanta pe care o instaleaza în atelierul sau din Wilby, Anglia. Acesta a fost primul prototip al tuturor compresoarelor mecanice.
1797
Inginerul german Karl Heinrich Klingert publica lucrarea Tauchermaschine (Aparat pentru scufundare) în care propune un aparat de respirat sub apa asemanator cu cel al lui Freminet.
1801
Fizicianul englez John Dalton (1766-1844) formuleaza legea presiunilor partiale ale gazelor ce alcatuiesc un amestec gazos.
1803
Fizicianul american Joseph Henry (1797-1878) enuntã legea dizolvarii gazelor în lichide.
1805
Fullerton realizeaza un clopot de scufundare undividual.
1808
Brizé-Fradin concepe un aparat autonom de respirat sub apa considerat a fi si el unul din stramosii aparatelor autonome moderne.
1809
Germanul Friedrich Von Drieberg inventeaza un aparat autonom numit “tritonul”. Aparatul era alcatuit dintr-un rezervor cu aer pe care scafandrul îl tinea în spate si alimentat cu aer de la suprafata printr-un tub. Scafandrul purta pe cap o coroana la care era atasata o vergea metalica. Prin miscarile capului, vergeaua actiona o supapa a rezervorului, scafandrul alimentându-se astfel cu aerul comprimat din acesta.
1819
Germanul Augustus Siebe inventeaza echipamentul de scafandru cu casca si fara costum de scufundare în care aerul era trimis de la suprafata prin pompare. Siebe breveteaza în anul 1837 o variata perfectionata a aparatului sau. La acest nou aparat, aerul suplimentar iesea printr-o supapa laterala a castii care la nevoie putea fi manrvrata cu capul de scafandru. Costumul era complet etans si îmbraca scafandrul complet cu exceptia mâinilor care se puteau pune în niste manusi din cauciuc etanse la încheieturi. Costumul mai era prevazut si cu o garnitura solida din cauciuc ce se prindea de pieptar. Casca era detasabila si se putea fixa de pieptar printr-un filet special. Costumul mai era prevazut cu talpi din plumb. Cu aparatul Siebe se puteau efectua scufundari pâna la adâncimea de 54 m. Apare astfel echipamentul clasic sau greu de scufundare cu costum si casca rigida alimentat de la suprafata cu aer comprimat. Acest tip de costum de scufundare a fost fabricat în Anglia de firma Siebe Gorman & Company Ltd., precum si de Dräger în Germania, Galeazzi în Italia, Denayrouze în Franta, Morse Diving Equipment Company si Schrader în S.U.A. si Yokohama Diving Apparatus în Japonia.
1825
Englezul William James inventeaza un aparat de respirat sub apa prevazut cu un recipient cu aer comprimat ce era livrat la debit constant.William James a formulat se asemenea pentru prima oarã si principiul de functionare al costumului cu volum constant. Desi utilizarea acestui aparat autonom era limitatã la durate scurte de timp si adâncimi reduse, este considerat a fi primul aparat autonom de respirat sub apã.
1825
Americanul Charles Condert inventeaza un aparat autonom ce era compus dintr-un rezervor în forma de potcoava pe care scafandrul îl purta în zona mijlocului. Aparatul debita un flux continuu de aer în interiorul unei casti deformabile prin intermediul unui tub din cupru îndoit. Sistemul mai cuprindea si o supapa pentru umflarea costumului scafandrului. Cu acest aparat, Condert a efectuat câteva scufundari în East River din statul New York înainte de a-si pierde viata în anul 1832 datorita craparii tubului de alimentare cu aer.
1827
Francezul Beaudoin realizeaza un model propriu al unui aparat autonom care a fost mai putin utilizat.
1834
Americanul Norcross inventeaza supapa de evacuare a aerului expirat de scafandru din casca.
1836
Americanul Charles Dean publica primul manual de scufundare ce cuprindea elemente generale referitore la modalitatea de efectuare a scufundarilor.
1845
Traussort, profesor de fizicã la un liceu din Angers, Franta, studiaza pentru prima oara efectele compresiei aerului asupra organismului uman participând el însusi la experimente. Rezultatele le publica într-un raport din Buletinul societatii industriale din Angers.
1846
Este conceput si realizat primul submersibil purtator de scafandri numit Pyrhydrostat de catre dr. Payerne. Parintele submarinului purtator de scafandri modern este considerat a fi americanul Simon Lake care a realizat câteva modele pentru US Navy în perioada 1890...1900.
1860
Benoit Rouquayrol, un inginer de mine inventeaza "regulatorul pentru curgerea aerului comprimat", piesa principala a aparatului de salvare destinat minerilor. Rouquayrol se asociaza cu ofiterul de marina Auguste Denayrouze pentru a transforma împreuna aparatul de salvare într-un aparat de scufundare al carui brevet este depus în acelasi an la 14 Aprilie.
1861
Francezul Boucquay student la Facultatea din Strasbourg prezinta o teza de doctorat intitulata De l'air comprimé (Despre aerul comprimat), în care descrie efectele compresiei aerului asupra organismului, introducând pentru prima oara notiunea de decompresie lenta. De asemenea, tot în aceasta teza, el mentioneaza primul si exemplul sticlei cu apa gazoasa.
1862
Rouquayrol aduce o inovatie aparatului de salvare pentru mineri si anume un mustiuc (piesa bucala) din cauciuc vulcanizat fixat la capatul unei piese metalice.
1864
La 11 Martie apare brevetul variantei perfectionate a aparatului de respirat sub apa, cu alimentare de la suprafata prin intermediul unui furtun din cauciuc si alimentat de la o pompa. În acelasi an la 27 Iunie, apare brevetul variantei autonome. Anul urmator, aparatul autonom este dotat cu un fluier avertizor ce anunta apropiata epuizare a rezervei de aer comprimat, iar în anul 1866 detentorului acestui aparat i se ataseaza un prefiltru metalic în forma de stea destinat a opri impuritatile din aerul rezervorului.
1867
Inginerul francez Triger, inventatorul chesonului de lucru, observa ca accidentele muncitorilor chesonieri numite boala de decompresie sau boala de cheson, se produc atunci când organismul supus unei presiuni mai mari este decomprimat prea repede. Într-un raport publicat în Analele podurilor si soselelor, el recomanda ca "dezecluzarea" (decompresia) chesonierilor sa se faca pe durata a minim sapte minute, afirmând ca în acest mod accidentele vor disparea în totalitate.
1869
Medicul de marina A. Le Roy de Mericourt ce studiase fiziologia scufundarilor în Oceanul Indian si Marea Mediterana, publica un raport specializat intitulat Consideratii asupra igienei pescuitorilor de bureti. El a observat ca "tulburarile care apar la scafandri se produc atunci când bulele de aer patrund în circulatia cerebrala".
1870
Rouquayrol si Denayrouze pun la punct un nou dispozitiv pentru aparatul lor,"aeroforul". Ca si în modelul anterior, scafandrul purta pe spate în pozitie orizontala un rezervor din otel ce continea o mica cantitate de aer comprimat la presiunea de 40 bair. Din exterior o pompa împingea în rezervor aerul pâna la aceasta presiune. Între rezervor si caile respiratorii aerul era destins în regulator, organ de precizie al aeroforului. Pe cele doua fete ale unei membrane actionau pe o parte presiunea ape, iar pe cealalta presiunea aerului respirat. Daca aceasta era inferioara presiunii apei sau atunci când plamânii începeau sa fie comprimati, membrana se deforma declansând deschiderea unei supape ce permitea patrunderea aerului. Atunci când presiunea aerului crestea (în timpul expiratiei), sau când presiunea apei scadea (în timpul ridicarii), supapa se închidea iar excesul de aer era evacuat prin deschiderea unei valve din cauciuc numita "cioc de rata". Prin acest regulator al aeroforului se realiza în mod automat echilibrul între presiunea apei exercitata la exterior asupra corpului scafandrului si presiunea aerului la interior în plamânii scafandrului. În acest mod, respiratia nu necesita efectuarea unui efort deosebit. Aparatul Rouquayrol-Denayrouze în varianta autonoma, corespunde exact ca principiu aparatului autonom de astazi. Acest aparat putea fi utilizat nu numai autonom dar si cu alimentare de la suprafata de la o pompa prin intermediul unui furtun din cauciuc, cu avantajul unei lungi durate de scufundare dar având inconvenientul unei mari jene in miscare. Varianta autonoma a acestui "aparat cu presiune joasa" nu oferea o autonomie suficienta de scufundare (mai putin de 15 minute la adâncimea de 10 metri), însa varianta mult mai perfectionata care a urmat "aparat respirator cu presiune mare", permitea atingerea adâncimii de 40 metri sau adâncimea de 10 metri si durata de peste o ora.
1873
Dr. Andrew H. Smith prezinta un raport în care arata ca în timpul construirii podului Brooklyn din statul New York, muncitorii chesonieri sufera numeroase accidente datorate bolii de cheson, iar din cauza pozitiei aplecate pe care o aveau, simptomele au fost denumite "bends" (benduri).
1878
Paul Bert, medic si profesor de fiziologie la Sorbona, pe baza observatiilor anterioare concluzioneaza ca boala de cheson este identica cu problemele pe care le au si scafandrii. Bert publica lucrarea Presiunea barometrica punând astfel bazele fiziologiei scufundarii. Bert stabileste toate legile care astazi stau la baza atât a fiziologiei hiperbare dar si a celei hipobare pentru aviatori si alpinisti. El a studiat diferitele componente ale aerului si pentru fiecare a observat mai întâi cum reactioneaza animalele la depresiune si apoi ce se petrece într-o atmosfera în care aerul este comprimat. Într-o prima serie de experimente, Bert a folosit vrabii iar apoi pentru a analiza sângele a folosit câini. În acest scop, el a construit un cheson pentru decompresie si unul pentru compresie precum si o "masina pentru extras gazele din sânge". În esenta concluziile sale sunt urmatoarele: peste adâncimea de aproximativ 15 metri, oxigenul pur devine toxic însa când este amestecat cu azot adâncimea limita este de circa 120 metri; azotul este foarte putin solubil în sânge la presiune atmosferica, însa devine solubil din ce în ce mai mult odata cu cresterea adâncimii; daca revenirea la suprafata este prea rapida, azotul se degaja din sânge sub forma de bule care pot sa dea senzatii de piscaturi si dureri în articulatii; daca aceste bule astupa vasele sanguine, se produce o embolie gazoasa care poate conduce la paralizie sau chiar moarte. De aici Paul Bert trage concluzia ca revenirea la presiunea normala trebuie sa se faca lent pentru a permite azotului sa fie eliminat treptat. Totodata Bert mentioneaza pentru prima oara necesitatea utilizarii oxigenului pur pentru reducerea timpului de decompresie.
1897
James Lorrain Smith studiaza efectele toxice pe care le are oxigenul asupra alveolelor pulmonare atunci când este inspirat la o presiune partiala mai ridicata (efectul Lorrain Smith).
1908
Fiziologul englez John B. S. Haldane formuleaza primele reguli precise necesare asigurarii unei urcari progresive a scafandrilor la presiunea atmosferica. Dupa efectuarea a numeroase experimente practice în care a folosit capre, Haldane stabileste teoretic pe baza unor ecuatii matematice o procedura de decompresie în trepte cu mai multe opriri în functie de adâncimea si durata scufundarii, care a fost apoi denumita "tabelele lui Haldane". De asemenea, daca dintr-o cauza oarecare un scafandru este obligat sa revina foarte rapid la suprafata, el trebuie ca imediat sa se scufunde din nou pentru a reveni la presiunea atmosferica în mod reglementar sau sa fie recomprimat într-un cheson special unde este decomprimat în mod lent conform acelorasi tabele. Tabelele lui Haldane au fost publicate în acelasi an de Comitetul de scufundare profunda al Amiralitatii britanice. De atunci, modificate de mai multe ori tabelele lui Haldane au fost adoptate de cele mai multe tari, principiile de baza fiind considerate valabile si în prezent.
1911
Sir Robert Davis, manager la firma Siebe Gorman & Co.Ltd., concepe un aparat autonom de respirat sub apa în circuit închis bazat pe aparatul lui Fleuss. Aparatul care-i poartã numele, a fost fabricat si de alte firme specializate ca Dräger în Germania si Pirelli în Italia si utilizat în special pentru salvarea echipajelor de pe submarine.
1913
J. E. Williamson realizeaza primele filmari subacvatice cu ajutorul unui aparat montat într-o camera sferica.
1915
În timpul operatiunilor de ranfluare a submarinului F4 scafandrii US Navy utilizând echipament greu cu alimentare de la suprafata ating adîncimea maxima de 100 m.
1917
Firma Dräger produce un aparat autonom de respirat sub apa care recircula amestecul respirator compus din aer comprimat îmbogatit cu oxigen. Aparatul putea fi utilizat pâna la adâncimea maximã de 40 metri.
1928
Robert Davis construieste chesonul submersibil de decompresie pentru scurtarea perioadelor lungi de decompresie ale scafandrilor.
1931
Este realizat tot de catre Robert Davis un cheson prevazut cu trei compartimente ce avea posibilitatea de a se cupla cu un cheson submersibil presurizat în care scafandrii sa efectueze decompresia într-un mediu uscat.
1935...1946
Fiziologi rusi sub conducerea lui A. D. Orbelli investigheaza folosirea heliului în amestecurile respiratorii pentru scufundari în saturatie de pâna la 200 m adâncime.
1937
Este consemnata prima scufundare realizata cu amestec heliu/oxigen (HELIOX) în scopuri civile, de catre americanul Max Gene Nohl, care atinge adâncimea de 128 m în lacul Michigan. Un an mai târziu, Max Nohl împreuna cu Edgar End realizeaza si prima scufundare în saturatie. Ei au stat timp de 27 ore la adâncimea de 30 m respirând aer, iar decompresia a durat 5 ore.Tot într-o scufundare cu caracter civil, Jack Brown atinge adâncimea de 168 m în anul 1946.
1943
Detentorul Cousteau-Gagnan esueaza primele teste efectuate în luna Februarie în râul Marne de lânga Paris. Se aduc o serie de modificari cum ar fi fixarea supapei de evacuare a aerului expirat în camera detentorului la acelasi nivel cu cea de inspiratie si punerea unui al doilea furtun separat pentru expiratie. În acelasi an în cursul verii si toamnei, Cousteau împreunã cu Philippe Taillez si Frederic Dumas testeaza prototipul acestui aparat în Marea Mediterana. Deoarece aparatul se dovedeste a fi sigur si deosebit de usor de utilizat, este folosit si de catre ceilalti membri ai familiei Cousteau (sotia si cei doi fii). Se efectueaza peste 500 de scufundari testând aparatul încercându-se determinarea limitelor de utilizare. Astfel în luna Octombrie, Dumas atinge adâncimea de 64 de metri. Aparatul sufera o serie de perfectionari ajungându-se în anul 1945 la renumitul detentor Cousteau-Gagnan, CG-45. Acesta va fi urmat de alte variante perfectionate si anume de detentorul Mistral si Super Mistral de tipul "detentor dorsal" cu un singur etaj si apoi de detentorul Acquilon cu doua etaje separate. Toate aceste modele au fost produse la firma La Spirotechniques, o subsidiara a L'Air Liquide si comercializate în Franta începând cu anul 1946. Aparatul Cousteau-Gagnan sta la baza tuturor aparatelor de respirat cu aer comprimat utilizate în prezent în scufundarea autonoma. În S.U.A.aparatul Cousteau-Gagnan a fost comercializat sub denumirea de Aqualung.
1945
Suedezul Arne Zetterström folosind un amestec respirator alcatuit din hidrogen si oxigen (HIDROX) reuseste sa atinga adâncimea de 161 m.
1946
Jacques-Yves Cousteau pune la punct costumul cu volum constant. Fabricat din cauciuc vulcanizat, costumul a fost realizat special pentru scufundãri cu durate mari de timp în ape cu temperaturã scãzutã.
1945
Suedezul Arne Zetterström folosind un amestec respirator alcatuit din hidrogen si oxigen (HIDROX) reuseste sa atinga adâncimea de 161 m.
1946
Jacques-Yves Cousteau pune la punct costumul cu volum constant. Fabricat din cauciuc vulcanizat, costumul a fost realizat special pentru scufundari cu durate mari de timp în ape cu temperaturã scazuta.
1960
Edwin Link, Jaques-Yves Cousteau si George Bond definitiveaza teoria scufundarilor în saturatie, iar în anii urmatori au loc primele experimente cu case submarine: 1962 Man-in-Sea I, Precontinent I, Conshelf I; 1963 Precontinent II, Conshelf II; 1964 Man-in-Sea II, Sealab I; 1965 Sealab II, Precontinent III, Conshelf III; 1969 Tektite I. În cadrul experimentului Man-in-Sea II s-a atins cea mai mare adâncime, 132 m, iar timpul experimentului Tektite I scafandrii au petrecut 60 de zile la adâncimea de 12 m.
1965
Se realizeaza primele scufundari în saturatie în sistemul turela-cheson în scopuri civile. Scufundarile au fost efectuate în lacul de acumulare Smith Mountain Dam din statul Virginia S.U.A. cu sistemul Cachalot, de catre o echipa de scafandri a firmei Westinghouse Electric Corporation. Au fost realizate numai putin de 800 de scufundari în saturatie timp de 12 saptamâni.
1965
Firma Taylor Diving and Salvage pune la punct unul din primele sisteme de scufundare tip turela-cheson Mark DCL cu care se efectueaza scufundari în saturatie la adâncimea de 91 m în Golful Mexic.
1966
Bev Morgan si Bob Kirby înfiinteaza în Santa Barbara, California, firma Kirby Morgan Corporation, primul fabricant de casti rigide superusoare si de masti faciale de scufundare. Ca urmare a intensificarii exploatarii resurselor petroliere offshore, s-au facut eforturi pentru a se adapta si perfectiona vechiul echipament clasic Siebe care devine tot mai greoi si dificil de utilizat. Perfectionarile aduse noilor echipamente s.au axat în special pe realizarea unei noi generatii de aparate de respirat sub apa având greutate mult redusa. Aceste noi echipamente sunt alcatuite dintr-o casca rigida având greutate redusa si prevazuta cu un singur geam, iar în locul costumului clasic fixat de casca se utilizeaza un sistem de cuplare pentru casca rigida sau masca faciala format dintr-un inel metalic si un guler din cauciuc.
1970
Medicul Morgan Wells începe mai multe experimente în cadrul "National Oceanic and Atmospheric Administration" (N.O.A.A.) pentru utilizarea amestecurilor azot-oxigen (NITROX) în timpul efectuarii scufundarilor autonome cu caracter civil. Aceste experimente au avut la baza numeroase alte teste anterioare efectuate de catre U. S. Navy începând cu anul 1943.
1972
Doi scafandri din U. S. Navy lucreaza timp de 30 minute la adâncimea de 288 m.
1972
În cadrul experimentului Physalie VI, doi scafandri francezi ating adâncimea de 610 m într-o scufundare simulata.
1977
Are loc experimentul Janus IV în care o echipa de scafandri francezi lucreaza în mare la adâncimea de 460 m. În timpul experimentului unul din scafandrii coboara la 501 m, record de scufundare reala.
1980
Trei scafandri britanici doboara recordul francez în chesonul de la Alverstoke, atingând adâncimea de 660 m în scufundare simulata.
1981
În Centrul experimental hiperbar de la Duke University, se atinge adâncimea de 686 m tot în scufundare simulata. Cei trei scafandri au stat în camerele hiperbare 43 zile, 8 ore si 26 minute.
1985
Firma COMEX din Franta realizeaza experimentul Hydra V în cadrul caruia doua echipe de câte trei scafandri au respirat amestec HIDROX la adâncimea de 450 m în scufundare simulata. În anul 1992, COMEX realizeaza experimentul Hydra X în care se atinge adâncimea record de 701 m, performanta ce este neegalata pâna în prezent.
EVOLUTIA FORMARII SCAFANDRULUI
În timp ce fiecare segment al industriei îsi are propria poveste despre modul în care a aparut, a crescut si a afectat industria, ne preocupa aici formarea si dezvoltarea scafandrului si modul în care acestea au influentat cresterea industriei.
Anii 1940
Scufundarile au început a fi considerate un sport atunci când primul echipament de scufundari, cunoscut sub numele de Aqualung, a fost inventat de Jacques Cousteau si Emile Gagnon în timpul celui de al doilea razboi mondial. Aceast prim echipament a fost disponibil doar pentru armata.
Anii 1950
În anii 1950 primul Aqualung a devenit disponibil pentru personalul ne-militar. În a doua jumatate a anilor 1950, primii comercianti au început sa deschida centre de scufundari si formarea elementara a devenit disponibila.
Anii 1960
În anii 1960 exista o forma de pregatire bruta, elementara pentru scafandri si putine echipamente disponibile. Însa sportul a început sa se dezvolte prin entuziasti avizi de apa. Scufundarea a fost introdusa în Statele Unite prin intermediul unui show de televiziune Sea Hunt (si mai târziu cu Flipper), si astfel s-a declansat nebunia scufundarii.
Anii 1970
Odata cu deschiderea sportului pentru publicul larg, pregatirea si echipamentele care s-au dezvoltat au devenit mai sigure, mai confortabile si mai sofisticate. Agentiile de formare au început sa ceara pregatire în apa deschisa pentru certificare.
Anii 1980
Odata ce destinatiile de calatorie au devenit mai accesibile si abordabile, sportul a crescut într-adevar în întreaga lume. Formarea scafandrilor Open Water s-a standardizat odata ce toate agentiile de formare au adoptat standardele RSTC (Consiliul de formare a scafandrilor de agrement). Echipamentul si pregatirea au continuat sa evolueze pentru a raspunde nevoilor în schimbare ale pietei, care este acum mai matura, a calatorit mai mult si este tot mai prospera.
Anii 1990
Anii '90 au prezentat probleme în dezvoltarea industriei de scufundari care pot fi atribuite urmatoarelor motive:
• Lipsa de loialitate fata de magazinele cu produse specifice, branduri de echipamente si fata de sport în sine
• competitia pentru petrecerea timpului liber a clientilor si a veniturilor acestora
• ofertele unor noi sporturi alternative
• utilizarea calculatorului si modalitati de distractie de acasa mult mai convenabile
• îmbatrânirea si schimbarea pietei demografice
Furnizorii de scufundari, la fel ca restul lumii, încep sa înteleaga necesitatea de a-si schimba marketingul si instruirea pentru a se potrivi nevoilor clientului de astazi. Cursuri de studiu acasa, care profita de tehnologia moderna, au devenit standarde pentru multe magazine si centre de scufundari.
Industria începe, de asemenea, sa înteleaga necesitatea de a coopera pentru a atrage o nisa de piata uriasa, neexploatata de non-scafandri si de scafandri inactivi.
ISTORIA SSI
SSI a fost fondata în 1970 pentru a umple o nevoie care nu a fost îndeplinita de catre alte agentii de certificare a scafandrilor la momentul respectiv. Cu toate ca societatii îi lipseau resursele, finantarea si membrii de care avea nevoie în 1970, a avut întotdeauna o viziune clara, ca cel mai bun loc pentru a pregati scafandri a fost în vecinatatea magazinelor cu produse pentru scufundare.
SSI a fost fondat de un grup de comercianti ex-NASDS, care nu au fost multumiti de filozofia sustinuta de NASDS. Ca si comercianti, ar fi avut ca alternative NAUI, PADI si YMCA, dar aceste agentii au fost toate bazate pe instructori independenti – un concept pe care acesti retaileri nu l-au agreat. Singura lor optiune a fost aceea de a înfiinta o noua agentie.
În 1970, SSI a fost condus de Bud Smith (editor al Dive Magazine), Bob Clark a fost presedinte, si Ed Brawley a fost vice-presedinte. Operatiunea a fost condusa prin Dive Magazine în Long Beach pâna în anul 1973, când SSI a fost mutat la Fort Collins, Colorado, iar Bob Clark în cele din urma si-a asumat dreptul de proprietate exclusiva. De atunci SSI a început, în cele din urma, sa se dezvolte ca o companie.
SCURTA ISTORIE A SCUFUNDARII SPORTIVE ÎN ROMÂNIA
În tara noastra datorita conditiilor social-economice existente în trecut, activitatea de scufundare sportiva este mai putin bogata în evenimente. Cele care au fost consemnate sunt redate în continuare.
1956
Încep sa se înfiinteze în cadrul unor filiale A. V. S. A. P. mai multe cercuri de scufundatori în mare parte dotati cu echipamente de constructie proprie. În perioada care a urmat se dezvolta în special vânatoarea subacvatica cu arbalete în lacuri de munte, Delta Dunarii si pe litoral.
1960
Sunt importate unele aparate autonome de respirat sub apa din Franta si U.R.S.S. (Mistral, AVM 3, AVM 8, UKRAINA). În felul acesta, scufundarea autonoma câstiga din ce în ce mai multi practicanti. Sunt publicate de asemenea o serie de carti, reviste si articole de specialitate care au condus la popularizarea si ridicarea nivelului general de cunostinte.
1962
Sunt realizate primele filme subacvatice românesti, Scoicile nu au vorbit niciodata de catre regizorul Sergiu Nicolaescu, care cu acest prilej devine si primul operator subacvatic din România si documentarul lui Ion Bostan, Pastravii din lacurile alpine.
1964
Apare în România cartea Sportul subacvatic scrisa de Mihai Lefterescu. Lucrarea este prima de acest gen care s-a tiparit la noi si în care sunt abordate multiple aspecte atât ale scufundarii libere (în apnee) cât si ale scufundarii autonome cu aer comprimat (echipament, fiziologie, fizica, procedee, accidente de scufundare, pregatire practica, fotografiere subacvatica etc).
1967
Cercetarea arheologica subacvatica în România a capatat un caracter organizat odata cu investigatiile întreprinse în presupusa zona a anticului port Callatis (Mangalia de astazi) de grupul de scafandri arheologi condus de capitanul-locotenent de marina Constantin Scarlat. În perioada 1968-1969 a întreprins observatii asupra partii scufundate a cetatii Tomis. Rezultat al muncii de exceptie a grupului de scafandri-arheologi condus de Constantin Scarlat, în 1973 s-a deschis pentru public la Muzeul Marinei Române din Constanta prima sectie de cercetari subacvatice din tara noastra la baza careia s-a aflat exploatarea zonelor subacvatice din Marea Neagra. Sectia s-a organizat în 3 sali ale muzeului si a scos în evidenta noile ramuri ale stiintei aparute ca urmare a cercetarii adâncurilor prin observarea directa sub apa: geografia reliefului submarin, biologie submarina, geologie submarina, arheologie subacvatica, navigatie submarina si topografie submarina. Având scopuri de cercetare stiintifica în mediul submarin, acest sector s-a adresat marelui public, dar se situeaza si ca punct de documentare stiintifica a studentilor de la Institutul de marina si a elevilor Liceului de Marina si scoala de Maistri de Marina, pentru toti care doreau sa cunoasca realizarile si perspectivele activitatii submarine în Marea Neagra. Pentru cunoasterea mediului submarin, a conditiilor care fac parte din specificul Marii Negre au fost prezentate echipamente de scufundare, indicatii si reguli de lucru sub apa.
1977
Este consemnata vizita comandantului Jacques-Yves Cousteau si a navei Calypso la Constanta.
1982
Laboratorul Hiperbar de pe lânga Centrul de Scafandri Constanta, elaboreaza Tabelele de decompresie cu aer LH-82 [1], pentru scufundari cu aer pâna la 60 m adâncime.
